1. judith mc naught regatul viselor

of 726

Please download to get full document.

View again

All materials on our website are shared by users. If you have any questions about copyright issues, please report us to resolve them. We are always happy to assist you.
PDF
726 pages
14 downs
331 views
Share
Description
1. 1 JUDITH MCNAUGHT REGATUL VISELOR 2. 2 CAPITOLUL 1 - Un toast pentru ducele de Claymore şi mireasa lui. În condiţii normale, acest îndemn pentru un toast de nuntă…
Transcript
  • 1. 1 JUDITH MCNAUGHT REGATUL VISELOR
  • 2. 2 CAPITOLUL 1 - Un toast pentru ducele de Claymore şi mireasa lui. În condiţii normale, acest îndemn pentru un toast de nuntă ar fi declanşat zâmbetele şi ovaţiile doamnelor elegante şi ale domnilor reuniţi în marea sală a castelului Merrick. Ar fi fost înălţate cupele cu vin şi s-ar fi auzit numeroase toasturi în cinstea unei căsătorii atât de nobile şi de grandioase ca aceea care avea să aibă loc aici, în sudul Scoţiei. Dar nu azi. Nu la această nuntă. La această nuntă, nimeni nu a ovaţionat şi nimeni nu şi-a ridicat cupa. La această nuntă, toată lumea urmărea pe toată lumea şi toată lumea era tensionată. Familia miresei era tensionată. Familia mirelui era tensionată. Oaspeţii şi servitorii şi câinii de vânătoare din sală erau tensionaţi. Până şi primul conte de
  • 3. 3 Merrick, al cărui portret atârna deasupra căminului, părea tensionat. - Un toast pentru ducele de Claymore şi mireasa lui, repetă fratele mirelui şi vocea lui răsună ca un bubuit de tunet în tăcerea nefirească, de mormânt, a sălii ticsite. - Fie ca cei doi să se bucure împreună de o viaţă lungă şi roditoare. În mod normal, străvechiul toast stârneşte o reacţie previzibilă: mirele zâmbeşte întotdeauna cu mândrie, convins că a realizat ceva absolut minunat. Mireasa zâmbeşte pentru că a fost în stare să-l convingă de acest lucru. Oaspeţii zâmbesc pentru că, în cadrul nobilimii, o căsătorie pecetluieşte unirea a două familii importante şi a două mari averi, ceea ce reprezintă în sine un motiv de sărbătorire şi de debordantă bucurie. Dar nu astăzi. Nu în cea de a paisprezecea zi a lunii octombrie, 1497. Terminându-şi toastul, fratele mirelui îşi înălţă cupa şi îi zâmbi încordat mirelui. Prietenii mirelui îşi înălţară cupele şi zâmbiră
  • 4. 4 fix spre familia miresei. Cei din familia miresei îşi înălţară cupele şi îşi zâmbiră rece între ei. Mirele, singurul care părea imun faţă de ostilitatea din sală, îşi înălţă cupa şi îi zâmbi calm miresei, cu ochi în care zâmbetul nu ajunsese. Mireasa nu se obosi să zâmbească nimănui. Părea furioasă şi revoltată. De fapt, Jennifer era atât de înnebunită, încât aproape că nici nu vedea lumea din jur. în clipa aceea fiecare fibră din fiinţa ei era concentrată asupra unui ultim, disperat apel către Dumnezeu, care, din lipsă de atenţie sau de interes, o lăsase să ajungă în această tristă situaţie. „Dumnezeule”, strigă ea în tăcere, înghiţind nodul de teroare care i se umfla în gâtlej, „dacă ai de gând să faci ceva, atunci trebuie s-o faci repede, dacă nu, peste cinci minute o să fie prea târziu! Sunt sigură că merit ceva mai bun decât această căsătorie forţată cu un bărbat care mi-a răpit fecioria! Doar nu eu i-am oferit-o pe tavă, Tu ştii bine asta!”
  • 5. 5 Dându-şi seama de nebunia de a-l mustra pe Atotputernicul, Jennifer schimbă repede registrul, pledându-şi cauza: „Nu Te-am servit întotdeauna cum se cuvine? Nu Te-am ascultat întotdeauna?”, şopti ea în tăcere. „NU ÎNTOTDEAUNA, JENNIFER”, bubui vocea Domnului în mintea ei. „Aproape întotdeauna,” recunoscu Jennifer înnebunită. ,Am fost zi de zi la slujbă, exceptând dăţile când am fost bolnavă, ceea ce s-a întâmplat rar şi mi-am spus rugăciunile în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Aproape în fiecare seară,” amendă ea repede, înainte de a putea fi din nou contrazisă de conştiinţa ei, „exceptând dăţile când am adormit înainte de a se fi terminat. Şi am încercat, sincer am încercat să fiu tot ceea ce bunele surori de la mânăstire au vrut să fiu. Tu ştii cât m-am străduit! Doamne, termină ea disperată, „dacă mă ajuţi să scap din asta, niciodată nu voi mai fi încăpăţânată sau impulsivă.”
  • 6. 6 ASTA NU POT SĂ CRED, JENNIFER”, bubui Domnul, îndoit. „Nu, jur,” îi replică ea serioasă, încercând să facă un târg. „O să fac tot ce vrei, o să mă întorc direct la mănăstire şi o să-mi dedic viaţa rugăciunilor şi …„ - Contractul de căsătorie a fost semnat. Chemaţi preotul, anunţă lordul Balfour şi respiraţia lui Jennifer se transformă în icnete sălbatice, panicate, în timp ce din minte îi zburară orice alte posibile sacrificii. „Doamne”, imploră ea în tăcere, „de ce îmi faci asta? Doar nu o să laşi să mi se întâmple asta, nu?” În sala cea mare se aşternu tăcerea, în timp ce uşile se deschideau larg. „BA DA, JENNIFER, O SĂ LAS.” Mulţimea se dădu automat în lături, permiţându-i preotului să intre şi Jennifer simţi că i se sfârşeşte viaţa. Mirele păşi alături de ea şi Jennifer se dădu brusc un centimetru în lături, în timp ce stomacul i se întorcea din cauza repulsiei şi a umilinţei de a-i suporta
  • 7. 7 apropierea. Dacă ar fi ştiut măcar cum un gest necugetat putea sfârşi în dezastru şi disgraţie. Dacă nu ar fi fost atât de impulsivă şi de imprudentă! Închizând ochii, Jennifer lăsă afară chipurile ostile ale englezilor şi feţele ucigătoare ale rudelor ei scoţiene şi înfruntă, în sufletul ei, adevărul sfâşietor: impulsivitatea şi imprudenţa, cele două cele mai mari defecte ale ei, o aduseseră la acest crunt deznodământ - aceleaşi două defecte care o făcuseră să comită cele mai dezastroase nebunii. Acele două defecte, combinate cu disperata dorinţă de a-l face pe tatăl ei să o iubească aşa cum îi iubea pe fiii lui vitregi, erau responsabile de ruina în care-şi adusese propria-i viaţă: La cincisprezece ani, acestea o conduseseră să încerce să se răzbune pe fratele ei viclean şi duşmănos, într-un fel care i se părea a fi onorabil şi corect - adică acela de a îmbrăca pe furiş armura lordului Merrick şi de a lupta apoi împotriva acestuia, pe câmpul de onoare.
  • 8. 8 Această magnifică nesăbuinţă i-a adus o severă scărmăneală din partea tatălui ei, chiar acolo, pe câmpul de onoare, şi doar o infimă satisfacţie de a-l fi doborât pe vicleanul ei frate de pe cal! În urmă cu un an, aceleaşi porniri au făcut- o să se comporte astfel încât bătrânul Lord Balder şi-a retras cererea în căsătorie, distrugând astfel visul atât de drag al tatălui ei de a uni cele două familii. În schimb, aceste trăsături au dus la pedepsirea ei prin trimiterea la mănăstirea din Belkirk unde, în urmă cu şapte săptămâni, devenise o pradă uşoară pentru armata pusă pe jaf a Lupului Negru. Iar acum, din cauza tuturor acestor lucruri, era forţată să se mărite cu duşmanul ei; un războinic englez brutal, ale cărui armate îi asupriseră ţara, un bărbat care o răpise, care o ţinuse prizonieră. Răpindu-i fecioria şi distrugându-i reputaţia. Dar acum era prea târziu pentru implorări şi promisiuni. Soarta ei fusese pecetluită în
  • 9. 9 clipa în care, în urmă cu şapte săptămâni, fusese aruncată la picioarele bestiei arogante de lângă ea, oferită ca o potârniche pentru un festin. Jennifer înghiţi. Nu, înainte de asta, ea o pornise pe această cărare a dezastrului ceva mai devreme, în aceeaşi zi, când refuzase să ţină seama de atenţionarea că armatele Lupului Negru se aflau în apropiere. Dar de ce ar fi trebuit să creadă asta, se întrebă Jennifer, apărându-se. „Se apropie Lupul!” era un strigăt de groază care se auzise aproape în fiecare săptămână, în ultimii cinci ani. Dar în ziua aceea, în urmă cu şapte săptămâni, strigătul fusese dureros de adevărat. Mulţimea din sală se agita neîncetat, aşteptând un semn din partea preotului, dar Jennifer era pierdută în amintirile ei din ziua aceea... Fusese o zi neobişnuit de frumoasă pentru vremea aceea, cu cerul de un albastru vesel, cu aerul înmiresmat. Soarele strălucea
  • 10. 10 deasupra mănăstirii, scăldându-i turnuleţele gotice şi arcadele graţioase într-o lumină aurie, puternică, radiind fericire deasupra adormitului sătuc Belkirk, care adăpostea mănăstirea, două prăvălii, treizeci şi patru de căsuţe şi o fântână comunală, din piatră, în centrul lui, unde se adunau sătenii în după- amiezile de duminică, aşa cum făceau şi atunci. Pe o colină mai îndepărtată, un păstor îşi păzea turma, în timp ce într-un luminiş nu departe de fântână, Jennifer se juca de-a baba- oarba cu orfanii pe care i-i dăduse în grijă stareţa. Şi aşa a început totul, în această tihnită atmosferă de râsete şi relaxare. Ca şi cum ar fi putut într-un fel schimba evenimentele retrăindu-le în mintea ei, Jennifer închise ochii şi dintr-o dată era din nou acolo, în poieniţă, cu copiii, pe cap gluga babei-oarba. - Unde eşti, Tom MacGivern? striga ea, bâjbâind cu mâinile întinse, prefăcându-se că nu putea localiza băieţelul de nouă ani care
  • 11. 11 chicotea într-una şi despre care urechile îi spuneau că se afla la doar un pas în dreapta ei. Zâmbind sub protecţia glugii, îşi luă poza unui monstru „clasic”, ridicându-şi braţele în faţă, cu degetele desfăcute ca nişte gheare şi începând să calce apăsat, strigând cu o voce adâncă, ameninţătoare: - Nu-mi poţi scăpa, Tom Mac Givern! - Ha! N-o să mă găseşti, babă-oarbă, strigă acesta din dreapta ei. - Ba da, o să te găsesc!- ameninţă Jenny întorcându-se apoi deliberat spre stânga, stârnind cascade de râsete din partea copiilor care se ascundeau după copaci şi se ghemuiau în spatele tufişurilor. - Te-am prins! strigă Jennifer triumfătoare, câteva minute mai târziu, repezindu-se asupra unui copil care alerga chicotind, prinzând în mâna ei o încheietură micuţă. Fără respiraţie, râzând, Jenny îşi aruncă gluga să vadă pe cine prinsese, nepăsătoare la cascada de păr roşu, auriu, care i se revărsă peste umeri şi braţe.
  • 12. 12 - Ai prins-o pe Mary! Mary e acum baba- oarba! strigau copiii, adunându-se în jurul ei. Fetiţa de cinci anişori se uită în sus la Jenny, cu ochii ei cafenii mari şi temători, cu trupul tremurând de groază. - Te rog, şopti ea agăţându-se de piciorul lui Jenny, n-nu vreau să port gluga... o să fie întuneric înăuntru. Trebuie să mi-o pun? Zâmbind liniştitor, Jenny îi îndepărtă cu tandreţe părul de pe faţă. - Nu, dacă nu vrei. - Mi-e frică de întuneric, mărturisi inutil Mary, cu umerii ei înguşti prăbuşiţi de ruşine. Ridicând-o în braţe, Jenny o îmbrăţişa cu putere. - Fiecare se teme de ceva. Uite, adăugă ea în glumă, eu mă tem de ... de broaşte. Nesincera mărturisire o făcu pe fetiţă să chicotească. - Mie îmi plac broaştele! Nu mă sperie deloc.
  • 13. 13 - Vezi? Eşti foarte curajoasă. Mai curajoasă decât mine! spuse Jenny lăsând fetiţa jos. - Lady Jenny se teme de broaştele alea proaste, le spuse Mary copiilor, în timp ce alergau. - Nu-i adevărat, strigă tânărul Tom, gata să sară în apărarea frumoasei Lady Mary care, în ciuda înaltului ei rang, era întotdeauna gata la orice - inclusiv să-şi ridica poalele fustelor şi să intre în iaz ca să-l ajute să prindă o broască-bou, grasă - sau să se caţere într-un copac, iute ca o pisică, să-l salveze pe micuţul Will căruia îi era frică să coboare. Tom tăcu văzând privirea rugătoare a lui Jenny şi nu mai comentă pretinsa ei teamă de broaşte. - O să-mi pun eu gluga, se oferi Tom voluntar, privind-o plin de adoraţie pe fata de şaptesprezece ani care purta costumul sobru al unei novice, dar care nu era călugăriţă şi care, cu siguranţă, că nu se comporta ca o călugăriţă. Cum, chiar duminica trecută, în
  • 14. 14 timpul lungii predici a preotului, capul lui Lady Jenny căzuse în faţă şi doar tuşea falsă a lui Tom, aflat în banca din spatele ei a trezit-o la timp ca să nu fie văzută de ochii vigilenţi ai stareţei. - Este rândul lui Tom să o poarte, consimţi Jenny prompt, dându-i acestuia gluga. Zâmbind, privi copiii ţâşnind spre ascunzătorile preferate, apoi îşi luă testemelul şi vălul scurt pe care le scosese ca să facă pe baba-oarba. Cu gândul de a se duce la fântâna comunală unde sătenii chestionau curioşi câţiva membri ai clanului, care treceau prin Belkirk în drum spre casele lor, despre războiul împotriva englezilor care se purta la Cornwell, Jenny îşi ridică vălul, cu gândul să şi-l pună pe faţă. - Lady Jennifer! Veniţi repede - aveţi veşti! strigă de-o dată unul dintre săteni. Cu voalul şi testemelul uitate în mână, Jenny o rupse la fugă iar copiii, simţindu-i surescitarea, întrerupseră jocul şi o luară şi ei la fugă, după ea.
  • 15. 15 - Ce veşti? întrebă Jenny cu sufletul la gură, cercetând cu privirea chipurile inexpresive ale grupului de nou veniţi. Unul dintre aceştia făcu un pas în faţă, scoţându-şi respectuos căciula şi vârânduşi-o sub braţ. - Sunteţi fiica lordului Merrick? La auzului numelui Merrick, doi dintre bărbaţii de lângă fântână se întrerupseră brusc din activitatea lor de a scoate o găleată cu apă şi schimbară între ei priviri uimite, cu gânduri ascunse, înainte de a-şi coborî din nou, repede, capetele şi de a-şi ţine feţele în umbră. - Da, spuse nerăbdătoare Jenny, aveţi veşti de la tatăl meu? - Da, my lady. Vine încoace, nu este departe în urma noastră, cu un grup mare de oameni. - Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse Jenny respirând uşurată. Cum merg luptele în Cornwell? întrebă ea după o clipă, gata acum să-şi uite grijile personale şi să se dedice bătăliei pe care scoţienii o purtau la Cornwell,
  • 16. 16 în sprijinul Regelui James şi a lui Edward al V-lea, care aspirau la tronul Angliei. Expresia acestuia răspunse întrebării lui Jenny, înaintea cuvintelor. - Când am plecat, se terminase totul. La Cork şi la Taunton părea că am câştigat, la fel şi la Cornwall, până când a apărut diavoul însuşi şi a preluat comanda armatei lui Henric. - Diavolul? repetă Jenny încet. Bărbatul scuipă, ura contorsionându-i chipul. - Da, diavolul, chiar Lupul Negru, arde-l-ar focul iadului, de unde-a venit. Auzind pomenindu-se de Lupul Negru, două ţărănci îşi făcură semnul crucii ca şi cum ar fi vrut să alunge diavolul. Lupul Negru era cel mai urât şi cel mai de temut duşman al Scoţiei, dar următoarele vorbe ale bărbatului le făcură să caşte ochii, îngrozite: - Lupul se întoarce în Scoţia. Îl trimite Henric aici, cu o armată proaspătă. Să ne pedepsească pentru faptul că îl susţinem pe
  • 17. 17 Regele Edward. O să vedeţi, o să fie morţi şi vărsare de sânge ca ultima oară, doar că mai rău. Clanurile se grăbesc să se întoarcă acasă, să se pregătească de luptă. Eu cred că Lupul o să atace mai întâi Merrick, înainte de alte locuri. Clanul vostru a făcut cea mai mare vărsare de sânge printre englezi, la Cornwall. Spunând acestea, bărbatul îşi înclină politicos capul, îşi puse coiful şi sări înapoi pe cal. Micile grupuri de lângă fântână se îndepărtară şi ele curând după aceea, luând-o de-a lungul drumului care traversa terenul întins, acoperit cu arbuşti mărunţi, ca să cotească apoi în sus spre dealuri. Totuşi, doi dintre aceştia nu-şi continuară drumul dincolo de cotitură. Odată scăpaţi de privirile să- tenilor, întoarseră la dreapta, trimiţându-şi caii într-un galop grăbit, dispărând în pădure. Dacă i-ar fi urmărit, Jenny i-ar fi zărit, poate, întorcându-se înapoi prin pădurea care se întindea chiar de-a lungului drumului din spatele ei. Dar ea era atunci ocupată cu
  • 18. 18 infernul care se dezlănţuise printre cetăţenii din Belkirk, sat care se afla, întâmplător, chiar pe drumul dinspre Anglia, spre castelul Merrick. - Vine Lupul! Domnul să se milostivească de noi, strigă una dintre femei. Un bărbat începu să strige tot mai tare, cu spaimă în glas: - În Merrick vrea să lovească. Pe stăpânul Merrick-ului îl vrea în fălcile lui, dar în drum o să devoreze Belkirk-ul. Brusc, văzduhul se umplu de preziceri sumbre despre foc şi moarte şi măcel iar copiii se strângeau în jurul lui Jenny, agăţându-se de ea, îngroziţi. Pentru scoţieni, fie că erau nobili sau ţărani de rând, Lupul Negru era mai rău decât diavolul însuşi şi mai periculos, pentru că diavolul era un spirit, în timp ce Lupul era din carne şi sânge, Diavolul cu chip de om, o fiinţă monstruoasă, care le ameninţa existenţa, chiar aici, pe pământ. Era spectrul malefic la care apelau scoţienii ca să- şi sperie copiii neascultători.
  • 19. 19 „O să te înhaţe Lupul”, era ameninţarea cu care îşi speriau copiii să nu se ducă în pădure sau să nu îşi părăsească patul în timpul nopţii, sau când nu-i ascultau pe părinţi. Agasată de această isterie stârnită de ceva ce, pentru ea era mai curând o legendă decât un om, Jenny îşi ridică vocea, să se facă auzită peste toată zarva. - Mai curând, strigă ea cuprinzând în braţe copiii terifiaţi care se înghesuiseră în jurul ei la prima pomenire a Lupului, o să se întoarcă la regele lui păgân, să-şi poată linge rănile pe care i le-am făcut noi la Cornwall, în timp ce-o să îndruge minciuni măreţe ca să-şi exagereze victoria. Iar dacă nu va face aşa, va alege un domeniu mai slab ca Merrick - unul pe care să aibă poate norocul să-l cucerească. Cuvintele şi tonul ei de dispreţ amuzat făcură să se întoarcă multe priviri uimite spre chipul ei, dar nu doar simpla bravadă o făcuse pe Jenny să vorbească astfel: ea era o Merrick iar un Merrick nu accepta niciodată să se teamă de cineva. îl auzise de sute de ori pe
  • 20. 20 tatăl ei spunându-le asta fiilor lui vitregi şi ea adoptase acest crez. Mai mult, sătenii îngrozeau copiii, ceea ce ea refuza să lase să se perpetueze. Marry trase de fustele lui Jenny ca să-i atragă atenţia şi cu o voce mică, tremurată, o întrebă: - Lady Jenny, tu nu te temi de Lupul Negru? - Fireşte că nu! spuse Jenny cu un zâmbet larg, încurajator. - Se zice că Lupul e cât un copac de înalt, interveni Tom plin de îngrozită veneraţie. - Cât un copac! chicoti Jenny încercând să facă o glumă cu Lupul înconjurat de celelalte vietăţi. Dacă aşa este, atunci ar fi un adevărat spectacol să-l vezi încercând să încalece pe cal! Ar avea nevoie de patru paji să-l urce sus pe cal! Aberaţia acestei imagini stârni câteva chicote printre copii, exact ce sperase Jenny.
  • 21. 21 - Cică, spuse micuţul Will scuturându-se elocvent, dărâmă zidurile cu mâinile goale şi bea sânge! - Ca să vezi! înseamnă că indigestia îl face aşa de rău. Dacă apare în Belkirk, o să-i oferim în schimb o bere bună, scoţiană, spuse Jenny făcând cu ochiul. - Tata zice, sări un alt copil, că e întotdeauna însoţit de un gigant, un Goliat pe nume Arik, care are cu el un satâr cu care măcelăreşte copiii... - Am auzit că... întrerupse ameninţător un alt copil. Dar Jenny i-o tăie repede. - Haide să vă spun ce am auzit eu. Cu un zâmbet destins, Jenny începu să-i conducă spre mănăstirea care se afla chiar imediat după cotitura drumului, improvizând repede. - Eu am auzit că este atât de bătrân încât trebuie să-şi mijească ochii ca să vadă, uite aşa ...
  • 22. 22 Şi Jenny se schimonosi exagerat, ca cineva aproape orb care se uită în jur fără să vadă nimic şi copiii chicotiră. Înaintând, Jenny continuă cu aceleaşi glume deconectante şi copiii intrară în jocul ei, adăugându-şi propriile sugestii ca să-l facă pe Lup să pară absurd. Dar în ciuda râsetelor şi a aparentei veselii de moment, cerul se întunecase dintr-o dată sub un pâlc de nori grei care se apropiau în rotocoale şi aerul devenise muşcător de rece, învolburându-i lui Jenny pelerina, ca şi cum natura însăşi s-ar fi înfiorat la pomenirea unui asemenea diavol. Jenny se pregătea să facă o altă glumă la adresa Lupului, dar se întrerupse brusc la vederea unui grup de bărbaţi din clanul ei, care dădeau cotul dinspre mănăstire, venind spre ea. O fată frumoasă, îmbrăcată ca şi Jenny într-o rochie de un gri sumbru, cu un testemel alb şi un voal scurt, cenuşiu, de călugăriţă novice, călărea în faţa conducătorului grupului, aşezată cu demnitate
  • 23. 23 cu amândouă picioarele de o singură parte a şeii, zâmbetul ei timid confirmându-i lui Jenny ceea ce deja ştia. Cu un strigăt înnăbuşit de bucurie, Jenny se repezi înainte, apoi îşi controla impulsul nepotrivit cu o adevărată lady şi se opri în loc. Ochii îi rămaseră lipiţi de tatăl ei, apoi se întoarseră scurt spre ceilalţi bărbaţi din clan, care priveau peste ea cu aceeaşi încrâncenată dezaprobare pe care i-o arătaseră de-a lungul anilor, de când fratele ei vitreg îşi lansase cu succes oribila lui poveste. Trimiţând copiii înainte, cu ordinul strict de a se duce direct la mănăstire, Jenny aşteptă în mijlocul drumului pentru ceea ce i se păru o veşnicie, până când, în sf
  • Related Search
    We Need Your Support
    Thank you for visiting our website and your interest in our free products and services. We are nonprofit website to share and download documents. To the running of this website, we need your help to support us.

    Thanks to everyone for your continued support.

    No, Thanks